Mânăstirile, aceste ,, pridvoare ale Cerului”, au un rol deosebit de important, din punct de vedere cultural şi social, în viaţa oamenilor, dar mai ales pentru sufletele lor.

Este uimitor modul în care lucrează, neştiut Preabunul Dumnezeu în inima creaturii Sale sensibilizându-o către bunătate şi iubire!

Ajung credincioşii într-o Sfântă Mănăstire, păşind într-o altă lume, a Sfintelor Liturghii şi Miezonoptici, cănd Cerul coboară pe pământ, iar Mântuitorul Hristos ,,vine şi Se sălăşluieşte” în sufletul lor.

Cu tot lăuntrul înduioşat de lacrimi, pleacă din casa Domnului dornici de curăţie, mai exigenţi cu sine, înclinaţi spre bunătate, lăsând Locaşul de Lumină în aceeaşi tăinuită pace unică, dăinuind peste veacuri…

Apoi vin alţii şi alţii, în sufletul fiecăruia Creatorul săvârşind aceeaşi transformare radicală pentru totdeauna…

Astfel, în timp, se formează mulţimile de credincioşi care ,,biruie lumea” răutăţilor până mai ieri, de ei săvârşite.

Duhul Sfânt îi face mai milostivi, ,,curaţi cu inima”, blânzi, îndumnezeindu-i, apropiindu-i tot mai mult de Preabunul Dumnezeu.

,,O, Doamne, miluieşte-i ! O, Doamne, sporeşte-i !”

Dincolo de cadrul pitoresc în care este aşezată (în preajma vestiţilor Codrii ai Vlăsiei), dincolo de istorie si de frumuseţea arhitectonică, Mânăstirea ,, Sfântul Nicolae – Sitaru” atrage, opreşte şi înfiază neştiut pe oricine ajunge să îi treacă pragul. Aici este pacea, de Duhul Sfânt dăruită, ca o pregustare a Împărăţiei Cerurilor.

Când, cu puţin timp îninte de a intra ,,întru odihna şi bucuria Domnului”, Preafericitul Patriarh Teoctist a venit, de sărbătoarea Sfintelor Paşti, la ,,Sfântul Nicolae – Sitaru”, a numit această Sfântă Mănăstire: ,,Tinda Raiului!”

Cu adevărat, cine a ajuns aici o data şi a trăit vibraţia fericit-dureroasă a rugăciunii va căuta cu proxima ocazie pentru a reveni.

,,Pace! Bucurie! Binecuvântare!” sunt cele trei substanţiale urări cu care Sfântul Nicolae, ocrotitorul Sfintei Mănăstiri îi întâmpină pe pelerini.

,, Pace!” – celor care vin,

,, Bucurie!” – celor ce rămăn,

,, Binecuvântare!” – celor care pleacă, umblănd mai departe în Căile Domnului…

(Creştinii) Venim în Sfântul Locaş, ne umplem sufletele de Lumină şi revenim în lume cu mai mare iubire pentru Creatorul Dumnezeu, pentru Răscumpărătorul Răstignit, pentru Mângăietorul Duh Sfânt! …

Mănăstirea ,, Sfântul Nicolae – Sitaru” a avut o însemnătate deosebită în istoria poporului nostru, timp de aproape patru secole, datorită aşezării ei la răscruce de drumuri.

Zidurile groase şi înalte, de care este înconjurată a servit pe vremuri oamenilor din ţinuturile apropiate ca punct de refugiu şi de apărare împotriva cotropitorilor care se îndreptau spre cetatea de scaun Bucureşti.

Numele acestei Sfinte Mânăstiri provine ca urmare a unui fapt real petrecut: între strămoşii ctitorului s-a aflat Muşa Greceanu (+ 1548) care stăpânea aceste locuri şi s-a înecat în apele involburate ale Ialomiţei, prinsă fiind de ploi şi furtuni mari, pe când se întorcea din cetatea de scaun a ţării. În cintea ei, locul a primit denumirea ,,Valea Muşii”, care alterată fonetic în timp, prin simplificare – unirea celor două cuvinte intr-unul singur: Valeamuşii, apoi schimbându-se litera ,,V” cu ,,B” şi ,,Ş” cu ,,C” (conversia pe filiera alfabetului latin) s-a ajuns la denumirea: „Baleamuci” din care a fost elidată litera „e”, rezultând: „Balamuci”.

De asemenea, tradiţia, venind din timpuri străvechi afirmă că numele s-ar datora faptului că întemeietorii primului Schit din acest loc, au fost nişte călugări care s-au nevoit cu ardoare ca ,,nebuni pentru Hristos”.

Această minunată şi mult râvnită ,,nebunie” a străbătut veacurile, un număr considerabil de monahi din aceste locuri trăind întru, prin şi pentru Hristos Domnul. Ei ajunseseră la o înaltă măsură duhovnicească, trăind neştiuţi de nimeni, fie în schit, fie în inima pădurilor nesfârşite ale Codrilor Vlăsiei ce se întindeau din Carpaţi pănă la Dunăre.

Aşezământului Monahal ,,Sfântul Nicolae” localnicii i-au spus şi ,,Schitul din Luncă”, deoarece este aşezat în pădurea ce se întinde pe bătrâna şi frumoasa luncă a Ialomiţei. De fapt, acest râu trece doar la câteva sute de metri de movila pe care se află mănăstirea, apele înconjurându-o şi îndreptându-se spre est, ca sa vestească lumii existenţa Sfântului Aşezământ.

Loc de taină…

Loc de taină…

Casă plină de duh sfânt

Ce hrăneşti cu Sfânta Mănă

,,Îngerii” de pe pământ!…

Le vorbeşti fără cuvinte

Celor prin lume pribegi…

Tu îi faci să ia aminte,

Îi primeşti şi îi dezlegi;

Le păstrezi în suflet dorul

Tăinuitei căutări

De speranţă, de lumină

Duhovniceşti desfătări…

În străvechea mănăstire

Dumnezeu cu drag i-aşează

Le dă pravilă aleasă

Şi dulce-a credinţei rază

Doamne binecuvintează!…

Doamne binecuvintează!…

Monahismul românesc a înflorit de timpuriu dând Bisericii şi Culturii numeroase personalităţi.

Incă din primele secole creştine s-au ridicat în monahismul creştinesc oameni deveniţi sfinţi, precum: Ioan Casian şi Gherman din Dobrogea (sec. al IV-lea şi al V-lea) şi alţii, a căror faimă a depăşit hotarele ţării.

La început, monahii români se nevoiau în mici schituri tăinuite, în adâncul codrilor, în munţi, în locuri retrase. Abia în sec. al IV-lea, aceste vetre sihăstreşti sunt transformate în mănăstiri ctitorite de voievozi sau de boieri mai înstăriţi, paralel cu care şi-au continuat existenţa şi schituri ori chilii pustniceşti izolate.